Minuni!

N-am crezut vreodata ca o sa ajung sa spun ,,o sa lupt si o sa iasa bine". De obicei spun simplu ,,imi bag picioarele" si imi plang singura de mila. Aseara m-am pus in pat strangand din dinti, cu lacrimile in ochi. Sunt ingradita, controlata si tratata ca un copil de 4 anisori. Normal ca imi sar fulgii. Normal ca trantesc. Normal ca bubui. Si asa cum m-am pus in pat si urmaream tavanul pe intuneric, mi-am spus un ,,Lasa ca poti, poti musca din ei si muta muntii, dar nu castigi nimic daca te revolti mai tare decat ai facut-o. Strangi acum din dinti si trece." uimitor, m-am linistit. Imi explorez limitele. Vad ce ar fi insemnat viata mea daca aveam o familie normala. Tac, plec capul cand stiu ca provoc mai mult decat trebuie, si scot pieptul cand toata fiinta mea urla. Nimeni nu e fericit cu mine aici, nici eu nu sunt, dar tot ce stiu e ca trece. Acum, am asta de facut, sa ma zbat, sa strang din dinti, sa ma supun cand trebuie si sa lupt sa plec de aici si sa nu ma mai intorc decat in vizite. Stiam ca locul asta e factor de motivare dar n-am crezut vreodata ca face minuni.