Stiu

Stiu ca suntem tineri si avem timp, nu trebuie sa auzim asta ca incurajare de 10 ori pe minut.
Nu, nu avem nevoie sa stim ca e bine ca nu a fost mai rau, si asta stim.

Stiu ca se mai intampla, nu ma incurajeaza asta si nici nu ma doboara.
Stiu chiar si faptul ca sunt in acel 20% de femei care au patit asta o data in viata.
Stiu ca aveti cel putin 5 cunostinte care au trecut prin ceva asemanator, nu am nevoie de descrieri.

Stiu ca ne vreti binele, dar ganditi va rog macar de doua ori inainte sa scoateti vreo ineptie de incurajare pe gura, ca nu ajuta, dimpotriva.

Suntem bine. Da, a trebuit sa trecem si prin spital, asta datorita unor medici inapti si a ignorarii intuitiei.

Multumim pentru fiecare gand bun, pentru fiecare implicare, pentru toata intelegerea si pentru intreg sprijinul, dar consideram ca am incheiat un capitol socant, trist, deprimant presarat cu sange si lacrimi, si ca am inceput un capitol in care a venti primavara in viata noastra.

P.S - Sa nu aud inca un comentariu gen: ,,ah, deci de fapt nu a fost...deci n-ai de ce plange" ca jur ca o sa mancati jar!

Linistea

Tot ce stiu e ca acum linistea m-asteapta-n drum,
Vreme lung-am ocolit-o cu toate ca am ravnit-o,
Demonii mei m-au orbit, m-au mintit, m-au indoit,
Dar acum ca m-am trezit, parca m-a mai linistit.

Tot ce stiu e ca acum, am lumina peste drum,
Vreme lunga-n noapte-am mers, si pe munte si la ses,
Demonii mei m-au impins, m-au impins si m-au invins,
Dar acum m-am ridicat, drumul mi s-a luminat!

Tot ce stiu e ca acum, nu e apa peste drum,
Vreme lung-am inotat prin valuri eu am luptat,
Demonii ma inecau, pe sub apa ma trageau,
Dar acum sunt pe uscat, drumul meu este uscat!


Tot ce stiu e ca acum, sunt puternica si-mi pare
C-am ales alta carare, ca mi-am schimbat vechiul drum.
Ca nu-s singura, pierduta, poate doar putin slabita...
Tot ce stiu si pot vedea, e ca-am gasit linistea...

Stari de primavara

Sunt genul de om ce se infurie greu si care-si pierde rabdarea de obicei din cauza starilor sufletesti.
In ultimele doua luni am trecut prin cateva lovituri date de viata, fizice si psihice. Cand faza in care fizicul suferea a trecut, a intervenit problema psihicului si s-a manifestat din plin si cu imaginatie.
Initial imi pierdeam cumpatul din nimicuri atat de nimicuri, incat era socant chiar si pentru mine.
Apoi am inceput sa plang din aceleasi nimicuri. Sau efectiv ma trezeam de dimineata si simteam nevoia sa plang cu tot sufletul si cu toate lacrimile.

Mai apoi am avut tendintele de a ma izola. Si ma speria orice interactione care nu era cu iubitul meu sot.

Peste toate am trecut cu ajutorul lui, bineinteles, el e si psihologul de serviciu, si cel mai bun prieten al meu.

Dar, mai am si zile ca astea de azi, cand sunt furioasa, sau mai bine zis ,,ciufutita".

Azi mi-am pierdut rabdarea din nimic. Si am si ramas incruntata, Deci gata, fara frunte incretita!

Nu m-ar crede...

Daca as putea discuta cu cea care am fost acum 6 ani, nu as avea putine de spus.
As lua tinerica aceea la o bere, si i-as mangaia parul de fiecare data cand ar spune ceva ce denota durere, singuratate, deznadejde, pesimism, dezamagire.

N-as incuraja-o prea mult. I-as spune doar ca barbatul pe care il iubeste ea cel mai mult pe lumea asta n-o sa mai fie pentru mult timp, lucru asteptat si de ea. I-as povesti despre suferinta pe care plecarea lui o sa i-o provoace. Ea ar plange, dar n-ar intelege. Eu as plange, pentru ca stiu ce o asteapta.

I-as spune ca n-o s-o lase singura, i-as spune cat de mult o sa se indragosteasca si cat de mult o sa iubeasca, si probabil nu m-ar crede.

I-as spune ca o sa isi doreasca cel putin un copil, dar sa nu se deznadajduiasca atunci cand viata da si ia atat de repede incat n-o sa se poata dezmeticii la timp. O sa planga, dar n-o sa ma creada.

I-as spune ce e fericirea. Ca e exact cum si-o imagineaza, si o sa se bucure de fericirea mea.
I-as sterge lacrimile, as strange-o strans in brate si i-as sopti ce copilas fericit e si nu-si da seama.-

Apoi o sa-i povestesc despre ce frumoasa e viata in ciuda multiplelor palituri si lovituri. O sa ii explic cat de rezistenta e ea de fapt si cum o sa le ia pe toate asa cum vin, pas cu pas, si cum o sa ramana cu capul sus, ochii inlacrimati, dar intotdeauna pregatita sa treaca peste.

As ruga-o sa il ierte pe cel ce si-a batut joc de inteligenta, frumusetea si copilaria din sufletul ei, stiu ca n-o sa poata, dar o sa insist sa nu se invinovateasca pe ea insasi. Asta era doar un al fel de-al lui de-a o face sa se simta inferioara si de a se absolvi el de comportamentul deviant si sociopat pe care l-a avut.

La sfarsitul serii i-as spune ca e o norocoasa.

Nu m-ar crede...