Oare daca sunt nebuna? Adica e un semn de slabiciune daca ma indoiesc de psihicul meu din ce in ce mai des? De ce vreau ceva ce stiu ca n-am cum sa mai am? sau...de ce ma gandesc ca poate am gresit si mi-am F***T viitorul undeva, la o chichita, la o decizie. Cum sa am incredere ca sunt destul de lucida, de inteligenta sa iau decizii corecte? Stateam azi pierduta si te priveam. Oare tu ai astfel de ingtrebari, ai avut vreodata? Oare si tu te intrebi daca esti intreg la cap? Am motive sa ma inspaimant de faptul ca imi pun astfel de intrebari privindu-te? Si m-am blocat. Eram atat de detasata de realitatea din jurul meu incat simteam cum ies din propriul meu corp si ma urmaresc cum robotizata in faceam treaba, asa prost cum o fac deobicei. Si atunci gandul ca o sa sfarsesc la nebuni se infiripa si mai bine in creierasul meu, si am vrut sa-l alung cu un simplu scuturat din cap, de parca asta ajuta. Veneau ca ploile alea torentiale de vara gand dupa gand. Ma inundau pana cand m-am panicat. Then a legitimate question came into my heart: wtf is wrong with me? Adica...cum mi s-or scurtcircuitat atat de bine firele? Am dat vina pe oboseala. Am dat vina pe tine. Am dat vina pe ei. Am dat vina pe Dumnezeu. Si am realizat cruntul adevar! Eu eram de vina. Cand la oboseala, stres, nervi, ma gandesc ca cel mai bine pentru mine este sa gasesc o metoda sa nu mai exist fara sa mai iau alte idei in ecuatie, eu sunt de vina. Eu sunt de vina ca nu mai dorm, ca nu imi mai pasa...ca ma deprima ideea de a da nas in nas cu voi, ca vreau sa urlu si sa imi urmez visele de pustoaica...ma intrebam daca vreodata o sa ma mai simt ca pe cetate cand urmaream apusul si imi identificam casa, cand ma gandeam pe tren ca ma asteapta bunica cu zama fierbinte...si iarasi ma destasam de mine si observam cat de ridicol arat stand si privind in gol...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu