Toata lumea ma uraste. Ei bine, aproape toata lumea, mai sunt unii care abia asteapta sa dea ochii cu mine. Amuzant e ca nimeni nu scapa de privirea mea. Odata si odata tot ii scot la o cafea. Nu am coasa, nu sunt imbracata in negru si nu sunt un schelet. Lumea de-alungul timpului mi-a dat o groaza de nume. Eu am un nume idiot de simplu, am fost si eu om normal odata demult. Numele meu banal nu conteaza, e interesant sa vad si sa aud tot felul de lucruri despre mine. Nu sunt nici invizibila asa cum multi cred, sunt acolo, intre voi, la orice pas, stiu ce simtiti si cand va vine ceasul. Am fost o simpla adolescenta. Traiam la fel ca orice tanar. Ma indragosteam, ascultam muzica, cantam, imi iubeam parintii. Apoi intr-o zi de vara torida in timp ce ma plimbam singura o ploaie torentiala a inceput. Am inceput sa alerg prin ploaie. Pe-atunci aveam un par foaaarte lung si o rochita pe care mama a cusut-o. Era alba si lunga pana in pamant. In timp ce alergam si ma jucam cu fiecare picatura de ploaie care vroia sa ajunga pe pamant, am simtit o durere brusca de cap. Mai departe m-am trezit asa, defecta, blestemata sa iau suflete si sa le trimit mai departe. Stupid. Orice in viata este stupid. Ei bine am ajuns aici, sa spun ca sunt satula sa adun suflete...si sunt tot felul de suflete. De criminali, de violatori, de oameni buni si iubitor, de copii. Nu ma plang pentru sufletele rele, dar atatea suflete bune eu nu mai pot lua cu mine. De ce scriu despre jobul meu? Nu stiu. Poate ca m-am saturat sa aud ca Moartea este cel mai rau lucru pe care cineva il poate pati. Nu. Va dezamagesc. Cel mai rau lucru e sa traiesti, dar sa traiesti degeaba!
Semnat, Moartea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu