El si Ea

El, parca rupt din visele Ei. Ea, parca inexistenta pentru privirea Lui. El, pentru care Ea ar fi in stare sa se lupte cu cele mai groaznice cosmaruri ale Ei. Ea, pe care El nu o vede. Si cum e sa fii invizibil pentru cel pe care il doresti? Ea stie. El nu. El, datorita caruia Ea a realizat ca altii sunt mult mai importanti decat Ea, ca e prea sensibila si sufera din nimicuri. Ea, care orice ar face ca El sa o remarce, mai mult decat un salut prietenesc nu primeste. El pe care Ea nu-l va avea niciodata. Sau...?! Cine, Ea? Ea, inteligenta si frumoasa nu e in stare sa il faca pe El sa se indragosteasca? Stie ca e in stare. Tocmai de aia nu vrea. Ei i se pare ca a forta pe cineva sa simta ceva e doar o pierdere de vreme. In plus Ea crede ca orice lucru pentru care te lupti mult si-l doresti din rasputeri, odata primit nu te mai satisface pentru ca te-a costat prea mult suflet. El care acum o face sa se simta mica, sa i se inmoaie genunchii, sa se joace prin par involuntar si nervos, El cu timpul pentru Ea nu va mai fi decat un el.

New day in paradise II

Se rupsese de lume pentru cateva clipe, era totul ca inainte, cand atatal ei se juca in parul ei lung si incalcit, cand mama ei statea la televizor s povesteau despre orice si nimic. Doar ca acum era mult prea multa liniste. Vocea mamei ei o readuse la realitate intr-o fractiune de secunda, si dintr-o data furia ii invada trupul, de ce ai trezi-o din asemenea vis, nu era durere si neputinta acolo unde era ea. ,, e timpul sa-ti iei medicamentele!"
Tic...tac...tic...
Se ridicase cu atat viteza de pe pat ca furia fu sugrumata instantaneu de durere, iar lacrimile involuntar i-au udat ochii..mama ei se bloca intr-un colt cand o vazu, dar nici unul dintre ei nu indrazni sa ii intinda mana sau sa o sprijine. Era incapatanata de mica deci nu urma sa se schimbe ceva acum...Se indrepta spre bucatarie, lent, iar gandurile impletite cu durerea ii napadira in minte...oare daca lua tot flaconul acela disparea durerea de tot? O durea fiecare coltisor din corp, fiecare celula, o sufoca...si se indrepta aproape in reluare spre dulapul cu medicamente...lua flaconul cu sclipiri de nebunie in privire...
Tic..Tac...
,,Daca le-ai luat, le pun eu inapoi in dulap" vocea mamei o scosese din asteptarea izbavirii...isi privi mama, era prima data in 4 luni cand vedea cat de imbatranita e, cat e de plina de durere, altfel de durere decat a ei...,,mami, mi-e somn..."
Tic...
Se trezi dimineata, lua telefonul si amana alarma la fel ca in orice dimineata, se trezi fara nici un fel de durere, era doar somnoroasa, in baie in timp ce-i pieptana parul un sunet familiar ii veni in cap, se opri...se uita in jur suspect...i se paru...continua sa se aranjeze si sunetul acela reveni...ii adusese in minte amintiri pe care ea credea ca le-a estompat...si incepu sa planga ca un copil...si-l aminti pe tatal ei cum o pieptana, pe mama ei distrusa si disperata privind-o, un flacon de medicamente pe masa din bucatarie...si sunetul...sunetul ii aminti ceva si mai important...
tic...timpul...tac...le...tic..vindeca...tac...pe...tic...toate!

New day in paradise

Tic...tac...tic...tac..
o priveam cum disperata incerca sa se adune din toate fortele ei posibile in timp ce-si pieptana parul incapatanandu-se sa o faca singura cu toate ca durerile erau ca niste bice cu varfurile de fier incins pe spatele ei. ,,lasa-ma sa te ajut" era replica aceea care o ura din tot sufletul ei. ,,Lasa-ma sa te ajut! Te doare" se auzi vocea mamei ei, dar se uita urat din oglinda inspre ea si mama ei se dadu batuta. Vedea cu coltul ochiului ca incepe sa planga dar nu se simtea nicicum. Si la urma urmei ce e asa de greu sa te piaptani?
Tic...tac...tic...tac...
Se lupta cu parul ei lung si cret de parca se lupta cu balaurii din visele ei. De parca trebuia sa-si demonstreze ca e in stare sa faca orice, sa reziste la orice fel de durere. Se gandea ca mai rau ca atunci cand naste nu ar trebui sa fie deci e femeie si trebuie sa reziste. Isi auzi mama plangand pe umarul tatalui ei, explicandu-i ca e posibil ca ea sa fie nebuna, ca de cateva zile se incapataneaza sa faca lucruri pe care medicul i-a explicat ca o sa le faca in cateva luni bune, ca recuperarea dureaza.
Tic ...tac...tic...tac
Tatal e se apropie de ea, ii ia o mana buna din parul ei imprastiat pe spate, incepe sa se joace cu el...,,nu vreau sa te ajut, vreau doar sa ma joc cu el". O replica pe care a luat-o atat de natural ca si-a interzis sa vada disperarea lui de a o ajuta. Lasa piaptanul din mana, isi inghiti lacrimile, se intorsese teapana, asa cum era defapt de durere, si i-a dat piaptanul tatalui ei...
tic...tac...tic...tac...
tatal ei ii tinea capul pe picioare si se juca cu fiecare suvita de par...ea nu zicea nimic...mama ei ii privea din coltul camerei...

New leaf

De ce de fiecare data cand simt ca mor de durere apari tu in mintea mea? Tu nu esti cauza si nici calmantul. Atunci, de ce tu?

Schimb registrul

Oare daca sunt nebuna? Adica e un semn de slabiciune daca ma indoiesc de psihicul meu din ce in ce mai des? De ce vreau ceva ce stiu ca n-am cum sa mai am? sau...de ce ma gandesc ca poate am gresit si mi-am F***T viitorul undeva, la o chichita, la o decizie. Cum sa am incredere ca sunt destul de lucida, de inteligenta sa iau decizii corecte? Stateam azi pierduta si te priveam. Oare tu ai astfel de ingtrebari, ai avut vreodata? Oare si tu te intrebi daca esti intreg la cap? Am motive sa ma inspaimant de faptul ca imi pun astfel de intrebari privindu-te? Si m-am blocat. Eram atat de detasata de realitatea din jurul meu incat simteam cum ies din propriul meu corp si ma urmaresc cum robotizata in faceam treaba, asa prost cum o fac deobicei. Si atunci gandul ca o sa sfarsesc la nebuni se infiripa si mai bine in creierasul meu, si am vrut sa-l alung cu un simplu scuturat din cap, de parca asta ajuta. Veneau ca ploile alea torentiale de vara gand dupa gand. Ma inundau pana cand m-am panicat. Then a legitimate question came into my heart: wtf is wrong with me? Adica...cum mi s-or scurtcircuitat atat de bine firele? Am dat vina pe oboseala. Am dat vina pe tine. Am dat vina pe ei. Am dat vina pe Dumnezeu. Si am realizat cruntul adevar! Eu eram de vina. Cand la oboseala, stres, nervi, ma gandesc ca cel mai bine pentru mine este sa gasesc o metoda sa nu mai exist fara sa mai iau alte idei in ecuatie, eu sunt de vina. Eu sunt de vina ca nu mai dorm, ca nu imi mai pasa...ca ma deprima ideea de a da nas in nas cu voi, ca vreau sa urlu si sa imi urmez visele de pustoaica...ma intrebam daca vreodata o sa ma mai simt ca pe cetate cand urmaream apusul si imi identificam casa, cand ma gandeam pe tren ca ma asteapta bunica cu zama fierbinte...si iarasi ma destasam de mine si observam cat de ridicol arat stand si privind in gol...

Pt tine...unicul

mi-am dat seama de o chestie..oricat...nu conteaza cat demult iubesc...oricat...nu-ti pasa...doare...o sa doara...dar traiesc...I'll live, that's all...post'ul ala din jurnalul meu cu ,,in 2 e mult mai greu sa pierzi" ti de adresat tie...si suna asa
,,Stiu ca ai aparut...si ca o sa dispari, stiu ca-mi esti drag, ca esti aici...apreciez!....ma faci sa cred ca orice razboi e mai usor in doi..."ce naiva si cretina eram...

Din ciclul ,,ma retine o scama"

De fiecare data cand m-am deschis orbeste a durut de-am simtit ca cineva imi cioparteste inima in mine cu un cutit de vanatoare dupa care o extrage din piept pe bucatele, iar eu cat as fi vrut sa mor ca de' e inima si daca un om are inima ciopartita tre sa moara, nu muream. Dupa o astfel de faza realizam ca cel mai sigur lucru pentru mine este sa nu ma mai deschid. Si ma inchideam la fiecare pas, de fiecare data cand simteam ca cineva vine cu un cm mai aproape de mine, la orice durere, la orice privire plina de iubire, la orice. Era mai bine sa nu simt. Dar era o extrema din care ieseam greu si cu ajutorul careia ramaneam singura tot timpul. Ca sa nu pierd chiar pe toata lumea am inceput selectia. Si am ales oamenii pe care ii consideram incapabili sa ma raneasca. Ei bine, crudul adevar- Si Dumnezeu este capabil sa ne raneasca!
De ce post-ul asta acum? Pai tocmai am descoperit ca pana acum am trait degeaba. Am visat ca oamenii nu au de ce sa-mi faca rau daca nu i-am provocat, am crezut ca fat frumos exista, ca patesc lucruri naspa pentru ca le merit, ca iubesc mult si degeaba, ca simt dar nu baga altii de seama, si am dat shut down again. Doare, doare de ma sufoc, dar am trait si alte dureri si nu vreau sa ma inchid iar. Doare sa crezi ca basmele sunt adevarate, ca iubirea adevarata exista, ca cine te iubeste nu-ti face rau, ca parintii sunt acolo intotdeauna, ca prietenii adevarati n-or sa inceteze sa te mai caute, ca iubirea aia pe care o porti cu cea mai mare puritate si cu cea mai mare insemnatate pentru acel, acel cineva care ti-a dat lumea peste cap, nu e bagata in seama de el, sau mai rau, nu crede in existenta ei, ca ideea ta de familie fericita poate sa nu fie pusa in aplicare, ca dorinta de a fi o studenta si atat nu poate fi indeplinita, ca n-ai participat la Artmania cu toate ca de Anul Nou ai promis c-o so faci, ca vorbesti limba romana si o intelege fix persoana la care te-ai gandit mai putin si peretele, nu cel caruia te adresezi, ca strigatele tale disperate de ajutor nu sunt bagate in seama. Doare!
Concluzia, prefer sa fiu om, naiva, visatoare, ciudata, cu un tampit simt al ridicolului, cu prieteni ciudati, cu atitudini iesite din comun dar capabila sa fiu om, decat o piatra in forma de om care sa nu simta, sa nu se accepte asa cum e, sa nu lase pe nimeni sa o atinga. Am o viata, scurta, daca nu simt acum, mor degeaba!

P.S I rock in theory...I suck at practice...

Adevarul despre mare

,, Nietzsche era de parere ca intr-o dragoste adevarata sufletul acopera trupul. Pe o plaja unde nisipul dogoreste la amiaza, trupul acopera sufletul. Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti cotropste intreg trupul si nu te mai intereseaza nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste miros de alge putrezite, dar soarele face din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care ai uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. In acele clipe -a fi- inseamna totul. -A avea- nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedonism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi. Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi mai tragic pe lume.
Poate ca marea mi-a dat mie ce altora le-a dat alcoolul. Doar ca betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aporape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca reolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc putiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii."
Octavian Paler- Autoportret intr-o oglinda sparta