Noaptea...ieşi afară, priveste stelele, plimbă-te printre ele şi atinge-le, vorbeşte cu ele, întreabă-le cine sunt, din ce univers vin şi adu-ţi aminte cum le cheamă şi ce sfaturi ţi-au dat, cum dansau şi se jucau cu stralucirea lor, cum te întrebau cine eşti cu toate că ştiau. Cine eşti? E o întrebare prea complicată pentru a raspunde doar cu un simplu...eu sunt Themis...sau Adrian...dar din ce univers vii? Ce univers ai? Al meu...era religia...era Dumnezeu, universul meu era conturat lângă El, viitorul meu era bazat pe existenţa Lui, deciziie mele erau în conformitate cu voinţa Lui, era doar El! Apoi, unviversul meu s-a prăbuşit şi odata cu el m-am prabuşit şi eu. Nu am univers, nu am punctul în jurul căruia să gravitez, nu gravitez, stau suspendată în neant, în nimic, şi plang pentru ca nici măcar acel nimic nu e al meu...
Tu, ce univers ai?
Eu am propriul univers, cladit incet. Mai cade un zid, cladesc altul. Cade o stea, creez alta. Si merg inainte. Este propriul meu sistem de valori. Un mix al valorilor lumii, dar cu propria amprenta. De altfel unviersul de care toti vorbim nu este decat suma tuturor universurilor fiintelor ce il anima.
RăspundețiȘtergere