Era pierduta. Si pe cat de pierduta era pe atat de minunat arata in rochita ei alba, intinsa pe nisip, simtind briza marii si rugandu-se sa nu se termine vara niciodata! Prima ei escapada la mare, singura, de capul ei. Fara sa dea explicatii nimanui si se speria de cat de mult ii place statutul de singura pierduta pe malul marii. Se lasa seara, incepea sa se racoreasca, nisipul nu mai era izoprenul perfect, era din ce in ce mai rece, si ea refuza cu indarjire sa se ridice. Se certa cu marea, se certa cu ea insasi...
Destinul...Soarta...radea dar nici ea nu stia de ce rade exact. Destinul in capul ei nu exista. Viata ii demonstrase ca destinul era o idee in care e dragut sa crezi. Apoi, apoi se gandi cum vrea sa moara. Si ideea aceea de moarte, de liniste si mai mare, o napadi. Se ridica de pe nisip, era deja intuneric. Isi alesese bine locul, era izolat dar avea destula plaja si destula mare. Se uita in jur. Nimeni. Incepe sa-si desprinda parul incet....plictisita si nehotarata. Se gandea ca pletele ii fac bine, ii pot tine de cald. Isi desfacu fermoarul rochitei si cand s-o dea jos se gandi ca e rochita ei preferata si ca merita sa fie udata....sarata putin. Pasi cu prea multa teama inspre apa, valurile erau din ce in ce mai mari, dar ea stia deja ca marea era agitata, si ea dealtfel era agitata. Val peste val pana in momentul in care nu mai facea fata. Nu mai avea destula energie sa sara peste ele, incepuse marea sa se joace cu ea, cum se joaca un animal de prada cu mancarea lui preferata. Simtii rece, greutate pe piept, disperare, apoi liniste. Dar cu un minut inainte de linistea aceea auzi vocea lui. Vocea lui care spunea ,,nu asa copil tampit"
ultimul ei gand...,,copil tampit...look who's lonely now?!"
Trasese o mare gura de aer, deschise ochii...
Era noapte, era inghetata, era singura cu marea.
Visase...cel mai frumos vis al ei...
Visul unei tinere
Indragostite
de prea multa
iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu