Ghost

Statea intinsa pe covor si nu mai avea lacrimi...doar privea tavanul. In momentul acela il ura pe Dumnezeu si se ura pe ea insasi ca nu trece peste mandrie si se duce la inmormantare. Pana la urma era fratele ei. Asa si...? Doar i-a spus clar sa ramana la ea pana a doua zi. L-a vazut suparat, a stiut ca n-o sa aiba grija cum conduce, dar el a refuzat. Era imbracata in rochita in care-l astepta ca s-o duca la banchet, in ziua in care a aflat ca a murit...mov cu alb...fardul se stersese deja, de 3 zile statea inchisa in camera, plangand...nu s-a mai dus la banchet, nu s-a mai dus sa-l vada asa cum era el, rece...mort...prefera sa vada tavanul ca doar era la fel de alb si la fel de rece...
Acum o pivesc, intinsa pe covor, cu cartile, invata, dar stiu, stiu ca in imagine intotdeauna o sa ii vina sa priveasca tavanul si sa-l foloseasca pe post de televizor...sa depene amintiri cu el. Au trecut cativa ani si tot o doare. Nici nu stie unde e inmormantat, si-a amanetat lantul de aur primit de ziua ei de la el doar ca sa nu mai aiba nimic dureros, a aruncat toate pozele, filmuletele...a sters orice urma a existentei lui...a uitat doar ca din suflet nu si-l poate sterge...
As vrea sa o incurajez...sa se duca la mormant...sa vorbeasca cu el...
Dar nu pot...nu pot decat sa o vad cum se chinuie sa invete si sa treaca peste orice viata i-a pus in cale. E de admirat...dar imaginea ei, intinsa pe covor in minunatia aceea de rochie, manjind cu rimel dosul de palma si chircindu-se de durere...n-o s-o uit niciodata...cred ca nici ea...
Admir ca rade, rade cu o inocenta pe care a reusit cumva sa o pastreze. Admir ca l-a iertat undeva in adancul sufletului ei ca a lasat-o a nimanui...admir ca stie sa zambeasca cu toate ca nu prea vrea sa o faca. Admir ca orice i se pune pe creier ca pitic lupta sa il indeplineasca...
Am senzatia ca el e tot timpul langa ea, s-o protejeze...s-o indrepte, sa-i futa o palma dupa cap cand o ia razna...
Well...o sa isi dea ea seama cumva...